De câte ori ai dat bani pentru „fondul clasei” sau „reparații” fără să primești o explicație clară despre ce se face cu acei bani? Plătești pentru că ți se sugerează că refuzul tău ar putea afecta copilul – note mai mici, indiferență sau marginalizare. Taci, plătești și sistemul continuă.
Nu ești un contributor voluntar. Ești parte dintr-un mecanism care funcționează pe bază de presiune și lipsă de transparență. Banii tăi nu schimbă nimic, iar copilul tău învață că banii cumpără totul – note, respect, șanse. Cât mai accepți?
Cuprins
- Mafia pedagogică: Un mecanism bine pus la punct
- De ce plătim încă pentru draperii?
- Cine dictează regulile nescrise?
- Predăm lecțiile greșite
- De ce reformele sunt doar o promisiune?
- Ce e de făcut?
Cine dictează regulile?
Problema colectării neoficiale de fonduri din sistemul educațional din Moldova nu mai este o surpriză. Este un fenomen tolerat de prea multă vreme, încât aproape că devine parte din „normalitate”. Colectarea neoficială a apărut după prăbușirea Uniunii Sovietice, când educația a fost lovită de colapsul economic. În lipsa investițiilor suficiente din partea statului, școlile au început să se bazeze pe „ajutorul” părinților pentru a acoperi necesitățile de bază. Inițial, donațiile erau voluntare, destinate reparării sălilor de clasă sau achiziționării materialelor didactice. Dar fără reguli clare și fără transparență, acest „ajutor” a degenerat într-un mecanism de colectare neoficială.
Directorii au văzut în această practică o sursă sigură de venituri suplimentare. Profesorii, cu salarii insuficiente, s-au adaptat la acest sistem. Iar părinții, presați de frica de a nu afecta copilul, au acceptat fără să pună întrebări. Încetul cu încetul, ceea ce era cândva o practică izolată a devenit norma. Azi, plățile pentru „draperii”, „manuale” sau „reparații” sunt adesea obligatorii, mascate sub pretextul voluntariatului, dar impuse cu subtilitatea șantajului emoțional.
De ce plătim încă pentru draperii.
Pentru că nimeni nu cere socoteală. Nu știm unde merg banii, nu există rapoarte, nu există consecințe pentru cei care îi folosesc abuziv. Salariile mici ale profesorilor alimentează practica, iar părinții plătesc din frică – frica de note proaste sau de marginalizarea copiilor.
Școala a încetat să fie despre merit și dreptate. Este despre cine plătește mai mult. Elevii învață că banii contează mai mult decât munca, iar asta distruge orice șansă de egalitate. Din astfel de lecții cresc adulți care repetă aceleași greșeli. Nu e doar despre bani. E despre mesajul pe care îl dăm copiilor: regulile nu contează, responsabilitatea e doar o poveste, iar viitorul se cumpără.
Cine dictează regulile nescrise?
Sistemul nu merge singur. Directorii conduc, profesorii execută, părinții plătesc. Aparent, toată lumea își face partea. Dar adevărul? Totul se învârte în jurul banilor care dispar fără urmă. Draperii? Un pretext. Laboratoare moderne? Un mit. Resurse mai bune? O minciună. Există doar buzunare pline pentru câțiva din spatele ușilor închise. Iar tu? Taci. Plătești. Și accepți.
Tu, ca părinte, vezi asta. Știi asta. Și totuși, continui să contribui. De ce? Pentru că îți spui că altfel copiii tăi vor avea de suferit. Dar, ghici ce? Tăcerea ta face exact opusul. Fiecare leu dat fără întrebări susține un sistem care îți ignoră copilul. Îl învață doar un singur lucru: să accepte injustiția. Îți place acest scenariu? Sau preferi să faci ceva? Tăcerea nu te protejează. Doar te leagă de un mecanism care prosperă pe frică și resemnare. Ești parte din soluție sau doar un sponsor al corupției? E timpul să alegi. Și nu poți să amâni. Cine tace, pierde. Cine vorbește, schimbă. Ce vei face?
Predăm lecțiile greșite.
Ce învață un copil care crește într-un astfel de sistem? Că munca nu contează. Că dreptatea este pentru fraieri. Că banii cumpără totul – note, respect, oportunități. Acest copil va deveni adultul care crede că regulile sunt doar pentru cei fără influență. Va fi angajatul corupt, politicianul mincinos, patronul lipsit de etică. Îți convine să vezi cum copilul tău învață aceste lecții?
Dar impactul merge mai departe. Tolerarea acestei corupții distruge încrederea în instituții, paralizează progresul social și îngroapă viitorul unei țări deja fragile. Nu mai este vorba doar despre bani. Este vorba despre distrugerea morală a unei generații întregi. Ești dispus să accepți asta? Dacă răspunsul este „da”, înseamnă că ai renunțat deja la luptă.
De ce sistemul rămâne neschimbat?
De câte ori ai auzit autoritățile spunând că „luptă” împotriva corupției? Planuri, strategii, conferințe – toate sunt praf în ochi. Nimeni nu vrea să schimbe sistemul, pentru că prea mulți profită de el. Legile sunt slabe, aplicarea lor inexistentă. Directorii, profesorii și funcționarii corupți știu că nu li se va întâmpla nimic. Își permit să continue pentru că riscurile sunt zero.
De ce nu funcționează reformele? Pentru că ele atacă simptomele, nu cauza. Sistemul este proiectat să fie corupt. Nu există transparență, nu există consecințe. Părinții sunt obligați să plătească, profesorii sunt obligați să tacă, iar funcționarii… ei bine, funcționarii conduc spectacolul.
În acest context, ideea de schimbare devine aproape imposibilă. Fără presiune publică, fără sancțiuni reale și fără lideri dispuși să ia măsuri, sistemul va continua să funcționeze exact cum a fost conceput. Acceptarea părinților și complicitatea profesorilor cimentează această realitate. Nimeni nu pune întrebări, nimeni nu cere răspunsuri. Tăcerea este cel mai mare aliat al acestui mecanism corupt.
Ce e de făcut?
Dacă vrei un sistem funcțional, elimină haosul organizat. Fără jumătăți de măsură. Orice practică de colectare neoficială trebuie oprită. Directorii care coordonează astfel de inițiative trebuie trași la răspundere. Profesorii implicați? Excluși din sistem. Oricine închide ochii și susține acest mecanism? Trebuie să plece.
Regula de bază? Transparența totală. Orice leu colectat trebuie justificat clar, accesibil tuturor, fără excepții. Părinții trebuie să înțeleagă că refuzul de a contribui „voluntar” este un drept, nu o provocare. Sistemul trebuie să fie obligat să își arate toate cărțile. Fără presiune din partea ta, nimic nu se schimbă. Dacă părinții continuă să accepte fără să întrebe, nimic nu se va schimba. Dacă profesorii care știu adevărul tac, nu vor face decât să sprijine un model greșit. Fiecare act de pasivitate întreține exact ceea ce vrem să eliminăm. Decizia e simplă: accepți sau acționezi? Tăcerea te face parte din problemă. Vocea ta poate fi începutul soluției. Ce alegi?
Sistemul de colectare neoficială din școli continuă pentru că nimeni nu își asumă responsabilitatea de a-l opri. Părinții contribuie din teamă sau presiune, profesorii se adaptează la cerințele sistemului, iar autoritățile nu intervin suficient pentru a schimba lucrurile. Este o problemă care afectează toți cei implicați, iar lipsa de transparență și de acțiune menține acest mecanism.
Schimbarea începe cu întrebări și asumare. Este nevoie ca fiecare parte – părinți, profesori, autorități – să contribuie la crearea unui sistem corect, bazat pe transparență și responsabilitate. Dacă nu cerem claritate acum, acest model va continua să afecteze generații întregi. Alegerea rămâne la fiecare dintre noi: vom accepta să fim părți ale problemei sau vom cere și susține schimbarea?
