Ne-am obișnuit să facem haz de necaz. Glumim despre eșecuri, despre micile derapaje, despre lipsa de curaj, dar dacă le transformăm mereu în glume, ele chiar se rezolvă? Ce rezolvi atunci când râzi de tine, dar nu schimbi nimic? E ca și cum ai încerca să-ți rezolvi problemele de la distanță, privind totul ca un spectator.
Umorul e un instrument. Îți arată clar și direct unde te împotmolești, dar îți cere să fii sincer. Așa că, întreabă-te: câte glume ai făcut azi despre lucrurile care te nemulțumesc? Și câte schimbări reale ai făcut?
Cuprins:
- Umorul – o fereastră înspre eul ascuns
- Construiești realitatea din care râzi
Umorul – o fereastră înspre eul ascuns
Umorul ca refugiu? În realitate, e doar o formă de a râde de propriile noastre eșecuri, de deciziile pe care ne e mai ușor să le evităm decât să le schimbăm. Noi, oamenii, avem talentul de a ne așeza confortabil în fața scenelor comice care ne descriu viața, râzând și crezând că asta ne absolvă de orice responsabilitate. Dar, în spatele fiecărei glume, ești tu cel care a acceptat pasiv tot ce ți se întâmplă.
De fapt, tu ești cel care a creat realitatea din care acum îți permiți să faci haz? Stai și râzi de personaje care te reprezintă și te gândești: „Uite ce comic, exact așa e și la mine!”. Dar când vine vorba de schimbare, ce faci? Nimic. Preferi să stai, să critici, să te plângi, poate chiar să învinovățești lumea din jur – dar mai rar te vezi pe tine ca autorul acestei piese.
Fiecare ironie și fiecare satiră la adresa „vieții de zi cu zi” sunt, de fapt, rezultatul acceptării tale de a trăi așa. Comedia ne lasă să râdem de micimea noastră, de compromisurile zilnice, dar și de pasivitatea cruntă. Pentru că, da, e mai ușor să râzi de o glumă despre greșelile tale decât să te ridici și să ieși din acest scenariu.
Preferăm să ne facem că nu vedem, să râdem de efecte și să ignorăm cauzele. Ne ascundem în spatele unui umor care nu schimbă nimic în esență, doar ne dă voie să ne simțim mai puțin vinovați pentru ce alegem să nu facem. Și atunci, întrebarea rămâne: râsul te eliberează sau doar îți mai oferă o scuză să amâni schimbarea?
Hai să-ți spun clar: umorul nu e doar o pauză, un moment de râs ca să uiți că ești cufundat până la gât în problemele tale.
Ce naiba vezi în oglinda aia? Dacă râzi la alții, gândește-te că poate e și despre tine. Umorul e oglinda aia nenorocită care-ți arată că poate ești exact la fel ca cei de care râzi. Te vezi? Îți place ce vezi? Dacă nu, atunci râsul e doar o mască, o altă metodă de a te evita pe tine. Râzi, dar e un râs gol, pentru că nu te miști nici un centimetru din locul în care ești blocat.
Între umorul care îți oferă doar un moment de eliberare și umorul care te face să îți vezi prostiile e o distanță de ani-lumină. Dacă doar consumi și nu înveți nimic, nu-i de mirare că ajungi din nou la aceleași greșeli. Nu-i de mirare că râzi azi, dar mâine ești același om cu aceleași probleme. Nu e de ajuns să râzi și să treci mai departe, nu e o evadare. Privește, înțelege, schimbă. Râsul te descarcă, dar înțelesul ăla, chiar și unul dur, e singurul care te poate împinge din loc.
Construiești realitatea din care râzi
Să vorbim clar și fără ocolișuri. Personajele din sketch-urile de la Banca de Bancuri– „Valera din sat”, „Șoferul de BMW”, nu-s simple basme pentru amuzament. Ele sunt ridiculizări ale comportamentelor noastre cotidiene, aduse în punctul în care râzi. Cei mai mulți le văd și râd. Atât. Însă, în spatele fiecărei glume, stă o realitate pe care o trăiești zilnic, chiar dacă te faci că n-o vezi.
Valera, de la țară, poate ești tu peste 10 de ani, când vei fi lipsit de prespectiva de a vrea sa faci ceva sa te dezvolt si sau poate asa tea fost bagat in cap de mici si tu accepti si da e dur spun find ca asta e realitate mult celor de la sate de acum . Sau șoferul de BMW, individul veșnic frustrat, dornic să arate ca e cineva – poate chiar prietenul ta , azi, când dorește să strige după atenție, dar nu recunoști asta nici dacă ți-ai prinde degetele în ușă. Ăștia-s oamenii din viața ta, sau poate ești chiar tu. Fiecare clip are acolo o oglindă nesuferită care-ți arată ce ai devenit, sau poate cine ai refuzat să devii. Și dacă nu vezi asta, dacă nu vezi dincolo de râsul ăla ieftin, atunci ești prins în propria ta prostie.
Uite la comentarii: lumea râde, da, dar sunt destui care simt un cui înfipt direct în coaste. Poate analizezi si vezi „Așa e și un văr de-al meu” sau „Parcă m-am văzut pe mine la volan” – Și atunci apare întrebarea: dacă râzi și treci mai departe, ce obții? Râsul e doar o pauză, o defulare. Te simți bine câteva minute, poate îți alungi o frustrare. Dar dacă nu te gândești un pic după, dacă nu-ți zgândărești câteva idei, dacă nu recunoști măcar că ai văzut o parte din tine acolo, ai ratat tot. Gluma, râsul, întreaga scenetă devin o simplă evadare, la fel de inutilă ca o zi petrecută pierdut pe rețelele sociale.
În spatele fiecărui „Valera” e o întreagă construcție socială, o oglindă a ipocriziei cotidiene, a minciunilor care îți hrănesc ego-ul și îți justifică apatia. Ești un „Valera” care preferă să stea pe loc, să nu vadă, să nu schimbe nimic. Umorul e o palmă pentru cei care trăiesc într-un mod mecanic, într-o repetiție zilnică de frici și scuze. Râzi, dar râzi de tine. Și dacă nu faci nimic după, tot ce ai învățat e să te autoliniștești pentru câteva minute.
Ce-ar fi să iei râsul ăla și să-l transformi într-o revelație? Cum ar arăta viața ta dacă ai schimba măcar un mic aspect? Un gest? O mentalitate? Ai putea, poate, să nu mai fii personajul din glumă, ci omul care înțelege gluma și decide să meargă mai departe. Asta ar fi adevărata victorie.
