Egalitatea de gen sună bine, arată bine, dar cât din ea e real? În spatele fiecărui mesaj de „empowerment” ce inundă social media, se ascunde un adevăr : nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Rolurile vechi sunt încă vii, stereotipurile se simt ca acasă, iar femeile continuă să fie văzute mai degrabă ca suport pentru decor decât ca lideri. Ideea că „bărbatul e lider” are încă mulți apărători, atât femei, cât și bărbați. Dar câți, de fapt, beneficiază cu adevărat de pe urma acestui clișeu?
Cuprins:
- Stereotipuri și presiuni sociale
- Independența economică alegere sau capcană?
- Discriminarea prin violență și indiferență
Stereotipuri și presiuni sociale
Câte generații mai trebuie să jucăm rolul ăsta al „femeii ideale” și „bărbatului adevărat” înainte să vedem că suntem doar niște actori obosiți într-o piesă care nici măcar nu e a noastră? Femeia „perfectă”, bărbatul „puternic” – toate astea sunt măști, reguli scrise de altcineva, roluri în care intrăm fără să ne întrebe nimeni dacă vrem. Trăim după standarde prefabricate, trasate din inerție, și ajungem să le dăm mai departe copiilor noștri, ca și cum ar fi lege. Cât timp mai tolerăm această farsă? Cine câștigă, cu adevărat, de pe urma ei?
Privilegiații, cei care au construit sistemul. Să nu ne mințim – ei sunt cei care țin cu dinții de ordine, de control, de tipare vechi. Dacă o femeie ajunge în funcții de conducere, e tratată ca o „ciudățenie”, o „curiozitate tolerată” pe scenă. Și chiar și acolo, în vârful ierarhiei, sistemul o vrea ca pe un decor, frumos de privit, dar inofensiv, ținută sub un plafon invizibil. Puterea adevărată rămâne tot la cei care mențin status quo-ul.
Pentru ei, o femeie lider e o amenințare, o piesă care nu se potrivește în joc. Pentru că o femeie cu influență zguduie acea ordine confortabilă, pune întrebări incomode, contestă reguli care au fost luate de bune prea mult timp. De ce? Pentru că aduce o perspectivă care sparge tiparele lor rigide, un model de leadership care le arată că se poate și altfel. Și asta nu convine. E mai ușor să o marginalizeze decât să accepte o schimbare profundă.
Deci, ce facem? Poate că e timpul să dăm jos măștile, să contestăm aceste roluri absurde. De ce trebuie ca femeia să fie „ideală” într-un fel și bărbatul „adevărat” în altul? Cine decide ce înseamnă „ideal” și „adevărat”? Dacă nu ieșim din tiparele astea, vom rămâne prizonieri ai unei ordini care nici măcar nu ne aparține. Și întrebarea e: cât mai suntem dispuși să acceptăm asta?
În timp ce ne luptăm cu aceste roluri impuse, stereotipurile de gen par să se extindă dincolo de simpla percepție socială și să influențeze chiar structurile economice.
Independența economica alegeri sau capcane?
Independența financiară ar trebui să fie simplă: muncești, câștigi. Dar realitatea ne arată că accesul la putere și stabilitate financiară e departe de a fi echitabil. În Europa, femeile câștigă, în medie, cu 13% mai puțin decât bărbații, iar în România, diferența e de 14%, potrivit Eurostat. Iar în Republica Moldova? Diferența de salariu între genuri rămâne la 12%, conform Biroului Național de Statistică în 2023. De ce? Sistemul e setat să păstreze avantajele pentru un anumit tip de lider – nu contează dacă e moral sau nu, cât timp e „tradițional”.
Femeile care reușesc să ajungă în funcții de conducere? Sunt deseori excepții – tolerate mai mult de ochii lumii. În Europa, doar 8% dintre companiile listate au o femeie în frunte, conform unui raport de la European Women on Boards. Și asta se vede în mod clar: fiecare pas în sus vine cu o etichetă de „anomalie”, fiecare realizare e „o excepție”. Nici nu mai e vorba de merit aici, ci de o luptă contra unor percepții care se agață de fiecare detaliu, de parcă o femeie în vârf e un fel de intrus.
Sistemul preferă un lider bine cunoscut: bărbatul dur, pragmatic, competitiv – altfel spus, liderul „convenabil”. Asta explică de ce, conform McKinsey (2021), doar 25% dintre femeile aflate în funcții executive cred că au aceleași șanse ca și colegii lor bărbați. Iar această barieră nu este o povară exclusiv feminină. Orice bărbat care nu se conformează acestui tipar rigid simte aceeași presiune: să dovedească, să lupte, să se muleze pe tipar – pentru că, altfel, ușile se închid.
E clar: viitorul, așa cum arată acum, e un compromis continuu cu trecutul. Dacă vrem o economie echitabilă, trebuie să ieșim din acest joc al „competenței” stabilite pe reguli vechi. Fiecare diferență de salariu, fiecare promovare negată pe baza unor norme prăfuite, nu face decât să întrețină o cultură de conformism care ucide ideile noi și sugrumă progresul. Întrebarea finală e simplă: avem curajul să spargem această cutie sau continuăm să trăim în aceeași capcană, ambalată frumos, dar lipsită de realitate?
Pe măsură ce analizăm efectele inegalităților economice, observăm cum ele se interconectează cu alte forme de discriminare, dezvăluind o structură mai profundă și adesea mai crudă a societății. Problemele financiare nu sunt singurele obstacole; ele se întrepătrund cu o indiferență față de demnitatea umană, iar uneori această indiferență ia forme mai grave.
Discriminarea prin violență și indiferență
Violența împotriva femeilor nu e doar un simptom – e semnul că ne scufundăm într-o mentalitate prăfuită, pe care refuzăm s-o schimbăm. Aproape 40% dintre femeile din Moldova au fost victime ale abuzului fizic sau sexual, conform UNICEF Moldova. Patru din zece. Dar ce facem noi cu cifra asta? Ne uităm la ea, ridicăm din umeri și ne vedem de treabă. Gândirea noastră învechită a devenit un scut pentru indiferență. În loc să vedem realitatea, continuăm să ne agățăm de scuze, de mentalități uzate.
De câte ori auzim aceleași justificări: „E doar un moment de furie” sau „Probleme de familie”? Acceptăm aceste scuze fără să ne întrebăm ce consecințe au. Ne împiedicăm de propriul confort mental și perpetuăm, fără să clipim, o cultură care tolerează nepăsarea. Statul promite „soluții”, dar adăposturile sunt puține, legile sunt goale, iar sprijinul real e o glumă amară. Realitatea? Oamenii preferă status quo-ul, pentru că schimbarea cere efort, cere să gândești, să te dezvolți.
Adevărul e că noi suntem problema. E mai simplu să rămânem în confortul ignoranței decât să ne forțăm mintea să înțeleagă că violența nu e doar un „accident” sau un „conflict de cuplu”. E o problemă adânc înrădăcinată, care continuă să existe pentru că refuzăm să ne dezvoltăm. Refuzăm să gândim critic. Ne e mai comod să trăim cu o gândire învechită decât să acceptăm că fiecare dintre noi e responsabil de schimbare.
Până când vom tolera? Cât de mult mai alegem să închidem ochii, să ne complacem în aceeași mentalitate care ne trage în jos? Dacă nu spargem lanțurile acestei gândiri retrograde, dacă nu ne trezim, atunci vom rămâne prizonieri într-o societate care își condamnă singură viitorul.
Genul, inegalitățile economice și violența sunt doar manifestările unei minți care refuză să se schimbe. Libertatea nu înseamnă doar „drepturi” trecute pe hârtie; e un proces continuu de rupere a tiparelor care ne-au fost implantate în minte. Oricare ar fi contextul, contribuim zilnic – fie prin pasivitate, fie prin acțiune – la întărirea sau destrămarea acestor ziduri invizibile. Însă provocarea reală nu stă în a schimba ce e în afara noastră, ci în a ne elibera de propriile bariere mentale. Ești dispus să ieși din cercul comod al conformismului sau vei continua să joci același rol în aceeași piesă?
